+40 723 973 016 diana@dianavijulie.ro
Timp de citire: 6 minute

Cândva, când eram mici de tot, am cunoscut intimitatea. Nu mă refer la intimitatea sexuală, ci la relația profundă în care ne-am scăldat atunci când eram bebeluși și tot ce știam era că suntem una cu mama. Pentru că așa funcționează bebelușii, nu știu dacă știai. În mintea lor care acum crește și se dezvoltă, el e una cu mama, aceeași persoană, aceeași ființă. Intimitatea absolută, ca nimic din ce vom experimenta ulterior, ca nicio altă relație din viața noastră.

Desigur, asta dacă mama a permis imersarea copilului în relație în profunzimea de care vă vorbesc. Dacă mama primește copilul în ființa ei și-l conține și-l protejează, copilul învață că mama-i bună, că el e bun și că lumea-i bună. Că e în siguranță. Și va cunoaște intimitatea adevărată și-o va căuta, apoi, în relațiile lui de adult. Cu prieteni sau prietene, cu iubiți sau iubite. Niciuna nu va fi la fel de profundă ca cea cu mama, în schimb nici adultul nu are la fel de multe nevoi ca un nou născut.

Însă mulți adulți nu au avut parte de o astfel de relație în copilărie. Nu au avut parte de intimitatea extremă, nu au fost acceptați în ființa mamei. Fie pentru că nici ea n-a avut sprijinul necesar, fie pentru că n-a știut cum, fie pentru că a împiedicat-o instabilitatea emoțională, separarea de copil imediat după naștere, sau alte motive tipice pentru societatea în care trăim. Acești foști bebeluși, actuali adulți, au dificultăți în atingerea intimității. Nu reușesc să formeze relații sănătoase cu cei din jurul lor sau să le mențină, se macină cu vină sau gelozie, evită să se implice în relație sau, dimpotrivă, se implică bolnăvicios de mult, intrând nu într-o relație intimă, ci în dependență de ceilalți. Toate aceste comportamente și multe altele reușesc să evite apropierea și autenticitatea, chiar dacă persoana respectivă nu vrea (în mod conștient) să facă asta, ci tocmai opusul.

Dar haideți să vedem de ce se întâmplă toate acestea. Și, după cum poate v-am obișnuit deja, să ne întoarcem puțin în copilărie și să ne uităm acolo.

Triunghiul dramei

Acum aproximativ jumătate de secol Stephen Karpman a scos în lume un model nou prin care să putem înțelege relațiile dintre oameni. Pornind de la analiza basmelor clasice, în care întotdeauna există trei roluri (o victimă, un persecutor și un salvator), Karpman a ajuns la concluzia că un astfel de triunghi se formează în conflictele dintre oameni. Și că fiecare dintre noi tinde să intre în conflict dintr-o poziție anume, pentru ca apoi rolurile să se tot schimbe pe parcursul conflictului.

Victima pornește în conflict din poziția ”Vai, sărmana de mine… Nu e nicio speranță pentru mine, n-o să reușesc niciodată, orice-aș face, nu-i bine”
Salvatorul intervine și el din poziția ”Lasă că te salvez eu! Îți dau eu soluțiile și fac eu pentru tine așa cum știu eu că e mai bine”.
Și pentru că nu există o victimă dacă n-o persecută nimeni, în acest triunghi există și rolul persecutorului care controlează victima și o învinovățește.

Toate aceste poziții nu vin dintr-o zonă sănătoasă și fiecare dintre ele are agățată câte o convingere veche. Victima e convinsă că nu poate și că n-o să reușească, iar intervenția salvatorului îi confirmă neputința. Salvatorul preferă să salveze victima în loc să-și rezolve propriile probleme, însă se simte bine atunci când victima devine dependentă de el, pentru că îi dă un scop și-o importanță. Iar persecutorul caută și găsește situații în care-și poate manifesta justificat furia. Cu puțină intuiție, vă puteți da seama că o victimă care nu-i ajutată așa cum și-ar dori se poate transforma rapid în persecutor, că un salvator căruia victima-i pune bețe în roate poate deveni el la rândul său o victimă și tot așa, până când fiecare dintre ei reușește să treacă prin toate aceste roluri de infinit de multe ori și în infinit de multe combinații.

De ce v-am povestit asta și ce legătură are cu intimitatea? Păi are legătură cu intimitatea, pentru că a rămâne în triunghiul dramei e una din modalitățile prin care evităm intimitatea, dar nu de asta v-am povestit foarte pe scurt despre triunghiul dramei, ci din alt motiv.

Triunghiul interior al dramei copilului

Am început articolul povestindu-vă despre cum relaționează un bebeluș cu mama lui, care nu-i mama lui, ci chiar o parte din sine. Și tot la începutul articolului povesteam despre adulții care nu au avut parte de această intimitate, drept urmare nu știu s-o trăiască nici ulterior. Așa că haideți să vedem cum s-au petrecut lucrurile în interiorul bebelușului/copilului mic provenit dintr-o familie disfuncțională.

Victima

A fost odată ca niciodată un mic copil vulnerabil. Ce avea nevoie acest copil era să i se îndeplinească pur și simplu nevoile legate de dependență, naturale și normale pentru el. Avea nevoie să fie luat în brațe atunci când plângea, avea nevoie să fie conținut, să fie ghidat, să fie acceptat, să fie dorit. Și să le simtă pe toate. Doar că, în familiile disfuncționale despre care vă povesteam, copilului nu i-au fost îndeplinite aceste nevoi. A fost lăsat să plângă, a fost separat de mamă, a fost respins în fel și chip. Și fiecare astfel de experiență repetată a dus la multă durere acumulată. Multă durere acumulată care au transformat copilul fericit și liber într-un copil vulnerabil, care se teme de abandon, de respingere, de intimitate.

Acest copil interior, care va rămâne mereu ascuns în adultul mare și care pare (poate) sigur pe el, își va păstra vulnerabilitatea și va căuta mereu intimitate. Și acest copil interior a îmbrăcat rolul de victimă.

Persecutorul

O altă latură care se dezvoltă atunci când copilul este respins, e o zonă plină de furie. Un copil interior furios sau rebel. Copilul furios sau rebel își preia rolul de persecutor, persecutând victima (copilul vulnerabil) pentru dorințele sale de intimitate. Se naște, astfel, un conflict între două părți interioare ale persoanei. Una care vrea apropierea și una care știe că apropierea provoacă durere (la fel ca în relația inițială, din familia disfuncțională), așa că se păzește de ea fiind agresiv. Agresivitatea persecutorului se poate îndrepta către interior, persecutând copilul vulnerabil sau către exterior, persecutându-i pe ceilalți. În ambele situații, copilul furios/rebel reușește să evite intimitatea, iar copilul vulnerabil îi rămâne victimă.

Salvatorul

O să vă întrebați cine e salvatorul și poate că o să presupuneți că este o altă parte interioară care s-a format atunci, pentru a-l ajuta pe viitorul adult să se apere și să funcționeze în lumea periculoasă, unde intimitatea doare. Și o să presupuneți corect, pentru că rolul salvatorului e luat de copilul adaptat, care face ceea ce i se cere de către părinți (nu mai cere intimitatea cu ei) și ulterior de către ceilalți, pentru a nu fi respins. În experiența lui de viață, și el știe, la fel ca și copilul furios, că atunci când ceri mai mult, te doare mai mult. Așa că el încearcă să facă pace și să ceară doar ce îi este permis.

Două din cele trei părți ale triunghiului evită, astfel, intimitatea, copilul vulnerabil rămânând însingurat și repetând iar și iar experiența primordială în care el a vrut, o mamă furioasă a respins și ceilalți au acceptat tacit respingerea mamei.

Mai putem să ajungem să trăim intimitatea?

Dacă aș crede că lucrurile nu se vor schimba niciodată, mi-aș schimba meseria și m-aș apuca de gătit brioșe. Dar eu știu că tiparele se schimbă. Că triunghiul se modifică. Și că intimitatea poate fi atinsă, indiferent din ce situații disfuncționale am trăit. Cum facem asta? Analizăm triunghiul interior, recunoaștem părțile implicate, le mulțumim pentru protecția pe care ne-au oferit-o și le învățăm să ceară exact ce au nevoie.

Copilul vulnerabil nu-l mai privim cu milă, cu ne dăm seama cât este de puternic. A fost respins și a supraviețuit. Forța lui vitală e încă acolo și poate primi ceea ce are nevoie.
Copilul furios îi poate susține forța vitală cu propria-i energie. Cu alte cuvinte, poate folosi furia pentru a construi și nu pentru a distruge. Poate oferi copilului vulnerabil energie de viață, poate cere în numele copilului vulnerabil. ”Sunt aici, mă vezi? Mă auzi? Vreau să fii aici cu mine”. Iar salvatorul poate deveni blând cu copilul vulnerabil auzind ce are el nevoie de fapt. Și își poate oferi permisiunea pentru a cere și pentru a primi. E ok să ceri, e ok să vrei să fii în relație cu ceilalți. E ok să fii și vigilent și să te protejezi. E ok.

Poate că sună mai ușor decât e. Însă, data viitoare când intri într-o ceartă cu prieteni dragi, cu partenerul sau cu partenera, n-ai vrea să analizezi care parte din tine vrea să evite intimitatea? Și de ce?

Cum să trăiești cu furia (altora) în casa (ta)

Cum să trăiești cu furia (altora) în casa (ta)

Timp de citire: 5 minute Pentru că nu e deloc ușor să locuiești împreună cu oameni care sunt furioși, indiferent cum își exprimă furia. Fie că o fac rănindu-se pe sine, fie că o fac rănindu-i pe ceilalți, fie că o fac pe ascuns, fie că o fac în văzul și auzul tuturor. Deci, ce faci tu? Cum te protejezi?

Cum poți seta limite sănătoase

Cum poți seta limite sănătoase

Timp de citire: 6 minute – Diana, iar am urlat la copil și nu înțeleg de ce nu mă pot opri. Îmi dau seama că asta fac și nu pot să tac. Nu înțeleg ce se întâmplă cu mine.
Hai să dăm timpul puțin înapoi. Sigur, nu am o mașină a timpului în cabinet ca să ne întoarcem, cu adevărat, în timp. Însă atunci când aud o astfel de mărturisire, mă interesează foarte tare ce s-a întâmplat înainte să iasă țipătul. Nu înainte cu

Echilibrul dintre relația cu mine și relația cu ceilalți

Echilibrul dintre relația cu mine și relația cu ceilalți

Timp de citire: 6 minute Mai țineți minte că spuneam că emoțiile sunt un limbaj de comunicare, da? Un alt motiv pentru care ceilalți percep clar emoțiile noastre, pe lângă cel de avertizare, e și cererea de ajutor și susținere pe care le transmitem împreună cu emoțiile.

Shares