Singurătatea – Deconectare de la sine

Nu e nevoie să fii singur ca să te simți singur. Suntem 7 miliarde și jumătate de oameni pe planeta pe alocuri suprapopulată. Cum am putea să ne simțim singuri? Fugim de aglomerație, căutăm să ne mutăm în zone mai liniștite, ne scoate din sărite aglomerația din trafic. Prea multe mașini, prea mulți oameni, prea multă poluare fonică. În toată aglomerația asta de oameni, câteodată ne simțim singuri.

Singurătatea nu are mereu legătură cu oamenii din jurul nostru. Singurătatea poate apărea atunci când nevoile individului pentru contact social nu sunt împlinite. Și, după cum poate bine vă gândiți, aceste nevoi pot să nu fie împlinite chiar dacă ne regăsim într-o cameră plină cu oameni. Cu alte cuvinte, izolarea nu trebuie să fie fizică pentru a fi dureroasă, la fel cum a fi izolat doar fizic nu înseamnă, neapărat, și singurătate emoțională.

Pentru că suntem creați să trăim și să ne dezvoltăm în comunități, singurătatea nu ne place și nu ne face să ne simțim în largul nostru. Atunci când momentele de singurătate alternează cu cele în care avem interacțiuni autentice cu cei din jurul nostru, singurătatea este mai puțin (sau deloc) apăsătoare. Însă, atunci când ne lipsește împlinirea emoțională în relațiile sociale, începem să ne simțim izolați și din ce în ce mai singuri.

De ce ne simțim singuri?

Există un cumul de factori care provoacă stările de singurătate, deși experiența în sine este unică pentru fiecare persoană în parte. Factorii pot fi circumstanțiali sau interni, însă nu există o delimitare clară între cele două categorii. Unde mai punem și că ei se completează și se susțin reciproc, îngreunând procesul de reconectare la sine și la lume.

Ne putem simți singuri atunci când ne mutăm la un job nou, într-un oraș nou, după o despărțire, într-o perioadă de doliu, atunci când simțim că nu avem sprijin și protecție în viața noastră, ca sindrom posttraumatic, etc. Și-atunci, după ce identificăm cauza, putem aplica soluțiile pentru a ne integra în noul loc și a crește acolo relații înfloritoare cu oamenii din jurul nostru, sau pentru a trece cu sprijin prin perioada de doliu, sau pentru a lucra cu trauma noastră și a crește din ea.

Câteodată procesul este mai ușor, câteodată procesul e dificil și e nevoie de ajutor din exterior. Câteodată experiența ne va crește atât de mult, încât parcă nu ne mai recunoaștem. Și, câteodată, constatăm cu bucurie că ne-am întors la cum ne știam înainte de experiența legată de singurătate și că ne putem relua viața de acolo.

Singurătatea ca deconectare de sine

Însă, de multe ori singurătatea vine în urma deconectării de sine. Și ne întoarcem, din nou, în copilăria noastră și în felul în care am fost crescuți și iubiți de cei care ne aveau în grijă.

Bebelușul este dependent de un adult. Ne e clar asta de când privim pentru prima dată un nou născut sau un bebeluș de 3, 6 sau 9 luni. Depinde de îngrijitorul său pentru a-i îndeplini nevoile, fie că ele sunt legate de foame, de sete sau de contact fizic sau social. Sau toate. Nu vom vedea un nou născut că se târăște pe coate până la frigider, nici că își poate pune singur un scutec sau niște șosete. Și din punct de vedere psihologic bebelușii sunt dependenți de îngrijitorii lor, în special de mamă. Bebelușul nu știe și nu poate înțelege că el este o ființă separată de mama. Pentru el, mama e o parte integrată a lui, la fel cum este o mână sau un picior, iar el o parte integrată a mamei. Stadiul lui de dezvoltare nu-i permite să integreze ideea că mama e o altă persoană, că ea are un alt corp, o altă minte, dorințe și nevoi diferite. Copilul e conectat irevocabil de mama sa printr-o legătură la fel de reală cum fusese și cordonul ombilical în perioada in utero.

Dacă e să privim așa, cum bebelușul a crescut în interiorul corpului mamei sale, el are nevoie de timp, experiență și creștere pentru a pricepe că el nu este un nou stomac sau ficat al mamei sale, chiar dacă a crescut în același loc cu ele.

Dar se întâmplă ca mama să nu poată împlini nevoile bebelușului. Presiunea societății (de a se întoarce repede la muncă, sau la vechea ei imagine), informații greșite primite din mediu (”nu lua copilul în brațe că se-nvață”), depresie post-partum sau baby blues, propriile traume și dificultăți emoționale, etc., toate contribuie la dificultățile relaționării dintre mamă și copil. Nerăspunzându-i la nevoi, mama transmite bebelușului că nu este ok ca el să aibă acele nevoi, sau orice alte nevoi. Și, încet-încet, bebelușul ajunge să nu le mai exprime, apoi să nu le mai recunoască. În viața de adult, asta se traduce printr-o deconectare de la sinele autentic, un sine care n-a fost niciodată cunoscut, pentru că el a fost respins de mama încă de la început. Căci, să nu uităm, copilul învață despre sine prin oglinda mamei.

Pe măsură ce bebelușul crește și devine copil mic, apoi copil mare, începe procesul de desprindere de mamă și de conectare cu sine. Încet încet copilul începe să vadă și să înțeleagă că nevoile și dorințele sale sunt diferite de ale mamei sale și că și nevoile și dorințele mamei sale sunt diferite de ale sale. Simbioza în care a trăit până atunci cu mama începe să se destrame ușor, însă nu dispare. Copilul are din ce în ce mai multe episoade de autonomie, din care regresează câteodată, ca într-un vals în care faci pași înainte, dar mai faci și pași înapoi câteodată.

Dacă la începutul vieții bebelușului rolul mamei era exact acela de a-i întreține copilului fantasma omnipotenței, împlinindu-i toate nevoile imediat ce ele apar (bebelușii nu au dorințe, ci doar nevoi), pe măsură ce copilul crește, rolul mamei se schimbă, iar ea devine suportul lui pentru desprinderea de ea. Într-o relație sănătoasă, mama permite copilului să se concentreze către interiorul său, să se cunoască și să se accepte ca individ separat, autonom. Să plece din cuib.

Câteodată mamei îi este greu. Din cauza nevoilor ei neîmplinite pe parcursul vieții, din cauza procesului similar pe care ea nu a reușit să-l duc în mod sănătos la bun sfârșit sau din cauza traumelor proprii, mama nu reușește să susțină dezlipirea și ieșirea către autonomie. Și-atunci copilul rămâne prins, agățat în această simbioză, care, deși la început era sănătoasă, pe măsură ce trece timpul începe să devină toxică.

Copilul nu a reușit să ajungă în etapa de dezvoltare în care să fie autonom emoțional, ci este încă prins într-o relație care nu-i mai împlinește nevoile specifice vârstei. E ca și cum i-ar lipsi ceva. Și îi lipsește. Îi lipsește el lui însuși. În locul în care ar fi trebuit să crească un sine autentic, să se dezvolte un lăstar al său, ceea ce el era pregătit să devină, este acum gol, pentru că lăstarul a fost tăiat, ca să permită, în continuare, existența în simbioză.

Golul acoperit

Golul este dureros, așa că încercăm să-l ascundem de noi înșine. Ne armăm scuturile (mecanismele de apărare) și acoperim golul cu un cearșaf, ca să nu-l mai vedem. Peste cearșaf construim castelul de nisip al vieții noastre, gata-gata să se prăbușească în orice moment, pentru că baza stabilă-i lipsește.

Rămânem în relația simbiotică pe care n-am rupt-o niciodată cu mama/părinții/familia, căutăm alte relații simbiotice (parteneri de viață de care devenim dependenți), acoperim golul cu dependența de substanțe (alcool, tutun, droguri) sau cu dependența de obiecte, obiceiuri sau alte dependențe, cu obsesii și comportamente obsesive, cu agresivitate și furie. Acoperim golul cu ce putem pentru a nu simți singurătatea.

Și, cu cât încercăm mai tare să-l acoperim, cu atât singurătatea devine mai pregnantă. Pentru că relațiile în care intru nu sunt autentice, pentru că nu-mi dau voie să fiu cu adevărat vulnerabil în ele și pentru că nu există intimitate. Pentru că toate comportamentele mele de acoperire a golului nu-mi aduc bucurie și sens în viață, ci mă afundă mai tare în relația mea nesănătoasă cu mine însămi. Pentru că golul meu nu este despre aici și acum, iar el mă împiedică mereu să trăiesc în aici și acum. Pentru că aici și acum castelul de nisip al vieții mele se poate prăbuși, iar asta nu pot îndura. Nu din nou.

Văd asta adesea cu clientele cu care lucrez. Văd relații neautentice care vor să acopere golul. Văd comportamente, fără ancorare în realitatea de aici și acum, care vor să acopere golul. Văd furie multă și multă agresivitate (adresată către exterior, însă, și mai rău, și către sine însăși), care vor să acopere golul. Toate sunt cearșaful care acoperă doar forma, însă nu oferă un fond. Niciunul din comportamentele, niciuna din relațiile sau emoțiile-mască nu umplu golul. Iar odată ce clientele dau la o parte cearșaful, sunt puse față în față cu hăul singurătății și tristeții. Fricii. Iar de-acolo pot construi. Acolo poate crește un mugur, mugurul sufocat în copilărie, mugurul dispărut în urma unei experiențe traumatice. Mugurul care ar fi trebuit să fie acolo și nu-i.

Și-odată umplut golul, există o bază pentru construcția unei vieți pline de emoții autentice, de relații autentice, de sens și scop.

Atunci când simți singurătatea care te mănâncă din interior, poate e util să nu mai cauți oameni. Ci să te cauți pe tine. Poate că tu îți lipsești cu adevărat.

Dacă te pot ajuta, programează o ședință de consiliere