Timp de citire: 8 minute

Dacă o să vă întreb de ce anume vă e frică, o să-mi dați tot felul de răspunsuri. Frică de boală, frică de moarte, frică față de neputință, frică de uitare, cum tare frumos a zis cineva (moartea supremă), de sărăcie, de înălțime, de respingere, de abandon, de lipsa controlului. Știu astea pentru că am întrebat, iar oamenii (poate chiar și tu, cititorule) asta mi-au răspuns. E normal să simțim toate fricile astea, care țin de supraviețuire. Mi-e frică de moarte, așa că depun toate eforturile să rămân în viață. Mi-e teamă de sărăcie, pentru că asta înseamnă că scad șansele de supraviețuire ale mele și ale celor dragi mie. 

Mi-e frică de cancer. Sau nu?

Mie mi-e frică de cancer. Cred că e prima dată când o pun în cuvinte, senin. Când mi-o recunosc fără anxietate, doar ca pe o observație. Mi-e frică de cancer pentru că implică frica de moarte, dar și frica legată de lipsa de control și neputința. Frustrarea neputinței e o trăire foarte grea a mea, care se leagă de copilăria-mi mică. Din cauza asta am nevoie să controlez lucrurile din jurul meu. Ca să nu mai simt neputința și toate emoțiile care vin odată cu ea și care mă copleșesc. 

Când eram eu bebeluș nou născut într-un an în care bebelușii erau văzuți ca păpuși fără trăiri, fără emoții, total absenți din relația cu ceilalți, am trăit trauma separării de mama. 10 zile în maternitate într-un pătuț, singură, departe de ea și de tot ce îmi era familiar. Înfășată într-o cârpă albă, vulnerabilă pe un așternut sterilizat. Mama mă vizita, dacă putea, la ore fixe. O dată la 3 ore. Câteodată venea doar ca să mă vadă în brațele altei mame care mă alăpta. Câteodată nu se putea deplasa până acolo. Câteodată dormeam și era încurajată să nu mă deranjeze. 

Apoi am venit cu ea acasă.. Unde plângeam, ca orice bebeluș. Plângeam să vină mama, plângeam singură în pătuț, neconsolată, până adormeam epuizată. Două săptămâni am sperat ca plânsul meu să fie auzit și să răspundă cineva la el. Apoi, ca toți bebelușii, am decis că n-are rost. Că efortul depus e prea mare. Că oricâtă energie aș consuma să plâng, n-are să vină nimeni. Mama credea că e bine să mă învețe să mă liniștesc singură. Și m-am liniștit. Însă, tensiunea, neputința, orice sentiment aș fi simțit atunci au rămas cu mine. Au rămas cu mine la nivel de amintire emoțională. Sigur că nu-mi amintesc despre mine, bebelușa de 2 săptămâni plângând seara la ora 9 din nevoie de contact uman. Sigur că nu-mi amintesc nici disperarea pe care, cel mai probabil, am simțit-o. Nici furia. Nici frica. Nu mi le amintesc conștient. Mi le amintesc emoțional. Când orice situație în care cineva e neputincios naște un monstru în mine, care s-ar lupta cu cei mai mari dragoni. Când atunci când nu sunt auzită viața mea se transformă într-o dramă. Când cancerul a devenit întruchiparea celor resimțite atunci. Iar când îmi e mai bine, apare în mintea mea ca o cortină neagră, amintindu-mi că ăsta e destinul meu. Să fiu neputincioasă și să mă sting ușor, în durere și teroare.

Așadar, nu mi-e frică de cancer. Cancerul e ceva palpabil, o personificare a unor trăiri vechi, arhaice, din istoria vieții mele. Mi-e frică de emoțiile mele de atunci. Mi-e frică să nu cumva să le trăiesc din nou, pentru că trăirea lor de atunci au fost aproape similare cu moartea.

Văd și în cabinet, în lucrul cu clientele, astfel de frici. Frica de emoții. Cliente care au trăit și ele, fiecare în contextul ei, emoții de netrăit, intense, dureroase, care au dus aproape la descompunere, care au provocat dureri intolerabile. Emoții pe care acum le evită, pentru că există o parte în noi care vrea să ne protejeze din a mai simți așa ceva vreodată. Partea din noi care ”suflă și în iaurt” și ne ține departe de orice emoție, pentru că a învățat că e mai bine ”să nu simți”

Cum ne protejăm de a simți?

Dezvoltăm, astfel, o sumedenie de mecanisme prin care să ne protejăm de a simți. 

Ieșim din relațiile autentice din jurul nostru, pentru că a fi în relație cu cineva înseamnă să ne accesăm vulnerabilitatea. Și-atunci ne retragem în noi, clădim un zid invizibil, dar de netrecut și nu ne mai permitem vulnerabilitatea și intimitatea cu ceilalți. Atunci când sunt vulnerabil față de partener, sunt vulnerabil și față de mine. 

Gândim foarte mult. Încercăm să controlăm tot ce e în jurul nostru. Mediul. Pe noi. Pe ceilalți. Stabilim contracte clare între noi și ceilalți. Cum ne vom comporta într-o anumită situație? Cum se va comporta celălalt? Care sunt termenii contractuali din interacțiunea dintre noi și lume? Iar orice schimbare de termeni, de program, de interacțiune, ne destabilizează. Pentru că suntem așezați pe un castel ca de cărți de joc, compus din planuri, proiecte, analiză, rațiune. Toate ca să nu simțim. Când unul din planuri pică, putem pica de tot. Putem ajunge să simțim, ceea ce este intolerabil. 

Ne afundăm în comportamente obsesive, în comportamente de dependență. Privim obsesiv la televizor, sau în telefon, facem cumpărături care nu ne trebuie, bem mult, mâncăm mult. Orice ne ține ocupați, ca să nu mai ajungem să simțim. 

Masca

Pe lângă traumele care ne provoacă acest blocaj, mai există un motiv pentru care nu ne dăm voie să simțim emoțiile considerate ca fiind ”negative” (de fapt, nu există emoții negative; există emoții care ne provoacă o stare de disconfort, însă ele apar pentru a semnaliza că ceva nu este ”în regulă” în situația în care ne aflăm, că suntem în pericol, că am pierdut ceva, că avem anumite nevoi). Presiunea societății către a fi permanent ”fericiți” e enormă. Am simțit-o când eram mici și nu ni se dădea voie să fim furioși sau triști sau să ne temem (”N-ai de ce să fii supărat”, ”Băieții nu plâng”, ”Doar nu ți-e frică de atâta lucru”), iar orice manifestare a unei astfel de emoții trezea reacții virulente (acuzatoare sau de supraprotecție) în cei din jurul nostru, până am învățat să ne fie și nouă teamă de astfel de emoții și să le ascundem sub o mască. Sub masca lui ”sunt bine”.

Apoi, când am crescut, fericirea ne e vândută peste tot. Ești mai fericit cu o mașină de spălat care spală bine. Ești mai fericit dacă ai copii. Ești mai fericit dacă citești o anumită carte de dezvoltare personală, care te învață în strategii concrete ce să faci să fii fericită. Există și psihologia pozitivă, destul de greșit înțeleasă și propagată. Când, de fapt, viața nu e despre a fi fericit. Viața e despre a trece prin fel și fel de evenimente și de a integra emoțiile și trăirile care apar odată cu ele. 

Dispar emoțiile pe care nu le-am simțit?

Problema cea mai mare e că emoțiile pe care alegem să le evităm, nu dispar. Ele se adună toate într-un loc, în bagajul vieții noastre și atârnă acolo. Ele răbufnesc câteodată, sau se ascund de tot. Ele ne fac să explodăm sau să ne afundăm în depresie. Le folosim ca să ne împiedicăm să fim fericiți sau responsabili pentru viața noastră. Le folosim ca să rămânem în rolul de victimă (pe tema asta, îți recomand și podcastul meu; în episodul 1 discut tocmai despre ”Poziția de victimă”).
Mai pe scurt, emoțiile reprimate ne îmbolnăvesc fizic (somatizări) sau psihic. 

Și dacă ne-am da voie să simțim?

Ce-ar fi dacă am găsi un spațiu sigur, alături de cineva în care ne simțim în siguranță (de exemplu, un psihoterapeut cu care am clădit deja o relație de încredere) și ne-am da voie să simțim? Ce-ar fi după aia? Ce-ar fi după ce am simți de câteva ori tristețea profundă? Frica? Furia? Dacă doar am simți-o și am observa cum se simte ea? Emoția nu ne-a omorât prima dată când am simțit-o, chiar dacă a fost intolerabilă. N-o să ne omoare nici acum. 

Ce-am învăța oare? Că emoțiile nu ne vor ucide? Că după ce trece emoția, noi suntem tot acolo? Că cel de lângă noi a rămas și nu s-a temut și el de emoțiile noastre? Că a simți nu echivalează nici cu a muri. Nici cu a fi respins. Nici cu a rămâne singur. 

Ce-ar fi dacă ne-am da voie să plângem atunci când simțim să o facem? Să nu mai încercăm să ne oprim lacrimile, ci să ne găsim un loc sigur în care să ne plângem tristețea. Ce-ar fi dacă am accepta că ne temem? Ce-ar fi dacă nu am mai ascunde sub preș furia și am exprima-o (constructiv) atunci când o simțim? Ce-ar fi dacă am goli bagajul emoțional pe care îl cărăm după noi de atâta vreme, bagaj care explodează din când în când, atunci când nu mai încape nimic în el? Iar noi îl lăsăm să explodeze, apoi îl punem din nou în spate, franjurat și zdrențuit. Îl cărăm după noi în călătora vieții cu mare greutate. Pentru că atârnă și pentru că are bretele care taie în pielea vieții noastre. Și pentru că ne apasă. 

Cum să-mi dau voie să simt?

1. Acceptă orice emoție

Pune în dubiu convingerea că-i musai ca în viață să fii doar fericit. Că viața e doar despre fericire. Întreabă-te ce anume e fericirea. Nu cumva fericit te simți și după ce ai depășit un obstacol? Nu cumva fericirea nu poate exista în lipsa obstacolelor? Ci în lipsa obstacolelor și dificultăților nu există doar o viață lineară, fără emoție, fără pasiune?

2. Spune-ți mantra ”Ai voie să”

Identifică momentele în care eviți emoțiile și așează-te în fața oglinzii. Spune-ți clar și răspicat: ”A voie să fii trist/furios/temător”. Spune-ți asta de câte ori e nevoie până începi să o crezi. Așa vei schimba limitările pe care le-ai introiectat în decursul vieții tale.

3. Observă-te

Atunci când îți dai voie să simți emoția pe care tinzi să o eviți în mod normal, observă-te. Observă cum se simte. Unde. Ce se întâmplă cu tine. Cum ești apoi. S-ar putea să observi că nu e atât de rău să simți.

4. Felicită-te

După ce a trecut momentul  greu și ai supraviețuit emoției, felicită-te și sărbătorește. Studiile arată că atunci când corelăm o situație neplăcută cu un final în care ne simțim bucuroși, neplăcerea resimțită inițial scade și nu ne mai amintim atât de puternic de ea. Un studiu făcut în cazul unor pacienți care au trecut printr-o colonoscopie a arătat că pacienții care experimentaseră un final mai puțin neplăcut al procedurii (înainte de a scoate camera, medicul a așteptat câteva clipe, în care pacientul nu a mai simțit niciun fel de disconfort) au avut o rată mai mare a revenirii la o nouă programare la medicul respectiv decât ceilalți care au resimțit un final mai dureros al procedurii (adică decât acei pacienți care nu au beneficiat de cele câteva secunde de lipsă de disconfort). 

5. Ai grijă de tine

Oferă-ți tu ție însăți/însuți protecție, permisiunea de a  simți și putere de a o face. Transmite-ți asta. 

Cum afli dacă te temi și tu de emoțiile tale?

Vrei să știi dacă și tu te temi de emoțiile tale? Iată câteva întrebări de la care să pornești în călătoria descoperirii. În cazul întrebărilor la care răspunzi cu ”Da”, caută în tine și vezi de ce ai răspuns Da. Și cum ar fi dacă ai răspunde Nu? Ce s-ar întâmpla? Cu tine? Cu ceilalți? În viață, în general?

Îți vin și alte întrebări în gând? Răspunde la ele.

Ești permanent pe grabă?

Te pierzi adesea cu ochii în ecrane (fie scroll de facebook, instagram, fie televizor, sau orice alt tip de media)?

Citești cărți în orice clipă liberă a vieții tale?

Faci cumpărături compulsiv, cumperi obiecte care nu îți trebuie?

Mănânci și atunci când nu ți-e foame sau poftă de ceva?

Bei mult? Cafea, ceai, alcool?

Faci curățenie în casă în mod obsesiv?

Tinzi să rezolvi problemele altora și te pierzi în ele?

Intri foarte ușor în conflicte cu ceilalți?

Eviți să rămâi singur sau fără activitate?

Muncești mult?

Ai impresia că nu te poți apropia suficient de ceilalți?

Eviți să te pui în situații noi?

Etc.