+40 723 973 016 diana@dianavijulie.ro
Timp de citire: 6 minute

Fericirea. Ce e fericirea asta? Fericirea e emoția aia către care tindem în fiecare moment din viața noastră. Cu fiecare respirație, cu fiecare clipit, cu fiecare secundă care trece, nu facem decât să încercăm să stăm sau să ne reîntoarcem în starea de echilibru. În starea de bine. Homeostazie, cum mai e ea denumită. Pentru că – și acum vine șocul – fericirea nu înseamnă doar să nu poți să-ți stăpânești un zâmbet care leagă o ureche de alta și nici să dansezi pe trotuar în ploaie. Nu. Fericirea înseamnă și să stai seara pe canapea, cu o cană mare de infuzie de fructe în brațe și să privești în gol, în timp ce nu te doare nimic, nu ești furios sau trist sau îngrijorat de ceva.

Din păcate, deși natura noastră ne face să tindem către fericirea și echilibrul de care vă zic, pe de altă parte, experiența noastră de viață, traumele noastre mai mari sau mai mici, emoțiile pe care nu le-am lăsat să trăiască în noi și alte lucruri mai mici sau mai mari care ne-au apărut în cale, ne fac să procedăm în așa fel, încât mai degrabă ne îndepărtăm de fericire, decât să mergem către ea.

Problemele apar în viața tuturor. Am ajuns chiar la concluzia că viața e o sumă de probleme ce așteaptă să fie rezolvate. Nimic măreț în asta. Măreția poate veni din problemele pe care alegem să le rezolvăm și cum o facem. În rest, viețile noastre sunt toate la fel, deși viețile noastre sunt foarte diferite.

Și-atunci? Dacă viețile noastre sunt o sumă de probleme, dacă toate viețile sunt o sumă de probleme, de ce unii oameni sunt mai nefericiți decât ceilalți? De ce unii oameni caută fericirea într-un job nou, o casă nouă, bani mai mulți, o rochie mai frumoasă, o altă relație, un copil sau doi sau 5? Pentru că acești oameni au ales ca astea să fie problemele pentru care caută soluții. Și fiecare soluție speră ei să le ofere picături de fericire pe care să le adune în săculețul vieții și care să le fie combustibil.

Doar că lucrurile nu funcționează așa, din păcate. Nu așa controlat. Nu din exterior. Fericirea autentică n-o să vină niciodată din exterior. Nici din cea mai scumpă mașină, nici din cel mai sănătos copil, nici din cel mai frumos soț, nici dintr-un bilet la loto. Fericirea autentică o să vină tot timpul din interior. Din interiorul nostru. Și n-o să depindă de casa în care locuim sau de mașina pe care o conducem. N-o să fie un eveniment fugitiv în viața noastră și n-o să se stingă la ieșirea din magazinul din care ne-am cumpărat cel mai scump telefon, doar ca să lase locul unui gol și mai mare, unei și mai mari deznădejdi. Pentru că, atunci când în interior nu-i fericire autentică, ci un gol, nimic din exterior nu-l poate umple.

Iată câteva moduri prin care ne autosabotăm fericirea autentică. Prin care nu ne lăsăm să simțim fericirea din interior, prin care o facem mică, și mai mică, până când dispare, lăsând să crească golul, nimicul, hăul care a înlocuit-o.

1. Nu-ți cunoști ”lentila”

Cineva spunea că suntem suma experiențelor noastre de viață. Toate întâmplările din viața noastră, interacțiunile cu cei dragi nouă, felul în care am fost tratați, în special atunci când eram mici și depindeam de alții, ne-au format o anume percepție asupra lumii. Un bebeluș care plânge, dar la care nu vine mama să-l consoleze, va învăța în timp următoarea lecție despre viață: ”Atunci când te temi, nu e nimeni lângă tine, iar atunci când chemi pe cineva, nimeni nu va veni. Lumea e un loc înfricoșător, în care ești singur”. Drept urmare, nu va mai plânge, resemnat fiind. Aceasta este o parte din lentila prin care el va vedea lumea până când va muri (sau până când va deveni conștient de lentilă și o va schimba).

Atunci când nu ești conștient de lentila prin care vezi lumea, trăiești pe ”pilot automat” și nu vezi lucrurile decât așa cum te lasă lentila să le vezi. Astfel, vei simți că ești tratat urât de către ceilalți, sau că ceilalți poate te-au transformat într-o țintă, sau că nu poți să faci, să reușești.

2. Nu-ți trăiești emoțiile

Nu-ți trăiești emoțiile și nu-ți consumi energia pe care ele o generează în tine. Fiecare emoție pe care o simți trezește ceva în tine. Provoacă niște trăiri, provoacă niște reacții fizice în corp (de exemplu, producția de epinefrină, noradrenalină, etc), toate cu scopul de a-ți oferi resursele să rezolvi problema (fie că vorbim despre furie, despre frică sau despre tristețe). Atunci când nu folosești resursele acestea, ele te împiedică să fii fericit, pentru că vei rămâne agățat/ă de ele.

Încheie-ți conflictele. Rezolvă-ți problemele și apoi mergi mai departe. Spune-i vecinei de sub tine că te deranjează atunci când dă muzica tare, spune-i șefului ca ai nevoie de mai mult echilibru în viața ta profesională și personală. Spune-i partenerului ce ai vrea să îmbunătățiți la relația voastră. Scoate din tine supărările și bucură-te de aici și acum fără să rămâi agățat/ă în trecut. Știu, ușor de zis, greu de făcut. Dacă nu poți face asta pe cont propriu, poți începe un proces de psihoterapie, unde să ai un sprijin în terapeut.

3. Trăiești relații de simbioză toxică (dependență sau co-dependență)

 

Simbioza are loc atunci când doi sau mai mulți indivizi se comportă ca și cum ar fi o singură persoană. Atunci când o relație este bazată pe simbioză, ambii parteneri au acceptat această situație, ca pe un contract nesemnat; unul din parteneri devine copilul, iar celălalt preia rolul părintelui. Chiar dacă relația bazată pe simbioză devine dificilă, partenerilor le este foarte greu să iasă din simbioză. Ieșirea din simbioză implică a avea mai multe opțiuni, a-și asuma responsabilitatea pentru propria viață și a avea mai puțină predictibilitate. E evident atunci de ce e greu să ieșim din astfel de relații. Mai ales că înclinația noastră către un astfel de tip de relații vine tot din copilăria noastră mică și din primele noastre interacțiuni sociale: cele cu părinții și cu îngrijitorii noștri.

Simbioza sănătoasă are loc atunci când „copilul” din relația simbiotică se află în incapacitatea (fizică sau psihică) de a-și purta singur de grijă, iar părintele îl sprijină pentru a supraviețui în cele mai bune condiții și pentru a deveni autonom.
Una din condițiile unei simbioze sănătoase este ca ”părintele” din relația de simbioză să fie conștient, AICI și ACUM.

De exemplu, simbioza dintre un bebeluș și mama sa este sănătoasă.
De asemeni, simbioza dintre un pacient proaspăt ieșit din operație și un medic sau o asistentă care îl are în grijă poate fi sănătoasă

Simbioza nesănătoasă are loc atunci când partenerii relației simbiotice caută să-și vindece traume din perioada de dezvoltare a copilăriei și niciunul dintre cei doi nu trăiește conștient, AICI și ACUM sau atunci când unul dintre parteneri profită de incapacitatea momentană a celuilalt partener pentru a-l menține în relația de simbioză, în loc de a-l susține pentru a deveni autonom.

O relație simbiotică dintre o mamă și copilul ei de 18 ani nu mai este sănătoasă.
Și nici o relație simbiotică între pacientul funcțional acum și medicul sau asistenta sa.
Adesea, relațiile de cuplu alunecă pe panta simbiozei nesănătoase

Analizează-ți relațiile din viață. Ești parte a unor astfel de simbioze? Cu părinții tăi, cu copiii tăi, cu partenerul, cu un prieten sau cu o prietenă? Astfel de relații nu aduc niciodată fericire, ci întotdeauna frustrare și menținerea ambelor părți în blocajul inițial.

4. Încerci să salvezi pe toată lumea

Ascultă acest podcast pe care l-am înregistrat pentru tine și spune-mi dacă ți-a fost de folos:

5. Lipsa de încredere în sine

Concepția despre sine ”eu nu sunt suficient de bun/ă” e una din cele mai răspândite credințe limitative a generației noastre. Și, din păcate, pare să fie și a generației ce va urma. Așteptările exagerat de ridicate pe care ceilalți le-au avut de la noi, incapacitatea de a le atinge de fiecare dată, expresii de genul ”brânză bună în burduf de câine”, pe care poate că ne-au sculptat-o profesorii și părinții în mușchiul sufletului nostru, incapacitatea celorlalți de a ne susține atunci când aveam cea mai mare nevoie, toate acestea adunate ne-au adus să credem că nu suntem suficient de buni. Că oricât am încerca, nu putem depăși un anumit nivel. Că orice am zice nu-i e suficient. Nu e bine. Tindem către perfecționism, nefiind conștienți (sau poate chiar fiind conștienți) că o astfel de perfecțiune nu există. Rețeta ideală pentru a fi, din nou, dezamăgiți de noi înșine. Și de a ne confirma (pentru a câta oară?) că, într-adevăr, nu suntem suficient de buni.

Ba da. Suntem suficient de buni. Suntem suficienți și suficiente. Suntem cum trebuie să fim și în fiecare clipă din viața noastră am putut ceea ce am putut noi face mai bine cu resursele din acel moment. Perfecțiunea nu există, există însă erori și greșeli. Care nu sunt un capăt de lume, ci oportunități de învățare și încercări. Viața e o succesiune de greșeli, din care ne străduim să învățăm cât mai multe.

Tu cum îți autosabotezi fericirea? Și succesul personal (orice ar însemna ”succes” pentru tine)?

Dacă te pot ajuta, programează o ședință de consiliere 

Shares