Când ți se spune ”Nu fi tu”, cine ești?

Unul din cele mai importante lucruri pe care le-am primit din propria mea terapie a fost să mă cunosc pe mine însămi. Să mă cunosc cu adevărat, așa cum ai cunoaște un străin, pe care-l întrebi care-i e culoarea preferată, care-i e mâncarea preferată, dacă-i place sau nu ploaia, dacă-i place să se trezească dimineața devreme sau târziu sau să stea la soare sau la umbră. 

Și e unul din lucrurile pe care le primesc de la ei înșiși și clienții mei cu care lucrez. Pentru că mulți dintre ei încep lucrul crezând unele lucruri despre ei, însă află pe parcurs că nu e așa, că nu simt așa, că nu le place așa, că nu vor așa, că nu pot așa, că lucrurile sunt altfel atunci când îți dai jos ochelarii de pe ochi și le privești cu prezență și curiozitate. 

Dar cum se face că ajungem să fim adulți în toată firea și să aflăm acum lucruri elementare despre noi înșine? De ce nu le-am știut mereu? De ce nu le-am aflat mai devreme? De ce le-am ignorat atâta timp, nu le-am luat în seamă, de ce-am trăit și ziua – în lume, dar și noaptea – în pat, cu o mască? Păi… cum v-am obișnuit deja, să ne întoarcem la copilărie. 

Părinți excesiv de controlatori

Nu știu dacă ai copii sau nu, dar o să-ți spun (din poziția mea de profesionist, dar mai ales de mamă a doi copii) că una din misiunile cele mai grele ale unui părinte e ca în relația cu copilul să facă diferența dintre ce înseamnă să controlezi și ce înseamnă să fii ferm. Când trebuie să dai libertate și când trebuie să pui limite. Ce e negociabil și ce nu e negociabil. 

Societatea din zilele noastre pune mult accent pe această libertate, de care ziceam, posibil și ca răspuns la timpuri nu de mult apuse când libertatea lipsea cu desăvârșire. Cei aproape 50 de ani de comunism al societății în care au crescut părinții noștri, dar și o parte din noi, au modificat mult gândurile, emoțiile și comportamentele la nivel de societate și individual. 

Va mai dura până când ne vom însuși cu adevărat ideea de libertate sănătoasă, când ne va fi ușor să nu controlăm, ci să stabilim limite blând și ferm, când vom ști că e momentul să intervenim sau să lăsăm spațiu. Asta la nivel cultural. La nivel individual, în lucrul cu sinele, lucrurile pot evolua mai rapid, contribuind până la urmă și la schimbarea la nivel macro.

Dar nu vreau să aprofundez acum ideea de cultură a controlului și de cum modul în care e condusă o țară dictează modul cum sunt crescuți copiii ei, ci vreau să discutăm despre impactul pe care îl resimte copilul unui părinte excesiv de controlator, felul în care-l influențează pe termen lung, cum se leagă un părinte excesiv de controlator de ideea de a nu te cunoaște, de a reuși cu greutate să te adaptezi situațiilor din viața ta. 

Cum controlează părinții?

Controlul prin frică

Una din cele mai răspândite metode prin care părinții își controlează copiii e cu ajutorul acestui instrument foarte la îndemnâna lor: frica. Atunci când reușești să induci frică unui copil, e foarte probabil că el va fi mai flexibil și mai maleabil, pentru că are nevoie de protecție ca să poată supraviețui. Frica de consecințe prezentate exagerat, frica de respingere, frica de abandon, frica de durere, toate vin cu scopul de a modifica un comportament al copilului, un gând sau o emoție cu totul.

”Dacă nu vii acum cu mine, aici te las și plec”.
”Dacă mă mai faci de râs, nu mai sunt mama ta”.
”Dacă mai țipi, o chem pe doamna doctor să-ți facă injecție”.
”Dacă nu te culci acum, plec în cealaltă cameră și dormi singur.”

Mulți părinți recurg la metoda utilizării fricii, pentru că e foarte probabil ca răspunsul primit să fie rapid. Și câteodată e nevoie să le fie prezentate copiilor consecințele potențiale și dureroase ale acțiunilor lor, ale reacțiilor lor impulsive, pentru că au o capacitate redusă de a vedea în viitor. ”Nu pune mâna că te arzi și te doare” e un mesaj pe care copilul trebuie să-l primească pentru a nu se răni. Și e un mesaj sănătos.

Problema vine când utilizarea fricii devine metoda principală utilizată pentru modelarea comportamentului, gândurilor și emoțiilor copilului. Astfel crește anxietatea copilului și viitorului adult, care ajunge să se simtă permanent în primejdie, într-o stare de agitație, în alertă.

Da, poate că ăsta e unul din motivele pentru care nu poți să stai pur și simplu pe canapea și să asculți liniștea. Poate că ăsta e unul din motivele pentru care nu poți încerca lucruri noi, pentru care nu reușești să ieși din zona de confort. Pentru că ai învățat în copilărie că ești înconjurat/ă de pericole și de durere, că trebuie să fii permanent în stare de alertă, vigilent/ă pentru a nu fi rănit/ă, abandonat/ă, respins/ă.

Controlul prin desconsiderare

O altă metodă pe care unii părinți o utilizează pentru a-și controla copiii e să-i desconsidere. Pe ei ca persoane, sau emoțiile sau gândurile lor. 

”Nu meriți, dar îți dau bani de film”
”Astea sunt regulile și nu mă interesează dacă-ți plac sau nu” 

… sau pur și simplu mesaje și cerințe transmise imperativ, fără contact vizual, fără a te conecta cu adevărat la ființa din fața ta, cu propriile ei emoții și gânduri. 

Și, din nou, nu discutăm despre cazuri punctuale, când e nevoie să-i strigi copilului din cealaltă cameră ceva, ci despre o metodă de a te raporta la copil ca la un obiect și nu ca la un subiect. 

Cel mai ușor abuzurile asupra celorlalți se petrec atunci când ceilalți sunt desconsiderați, dezbrăcați de emoțiile și trăirile lor. Atunci când privești o persoană ca pe un obiect îți e mai ușor să-ți exerciți controlul. 

Copiii desconsiderați sunt ușor controlabili prin abuzuri fizice sau verbale, fac liniște în clasă dacă sunt loviți cu rigla la palmă, nu-și mai lovesc fratele (sau, cel puțin nu de față cu părintele) atunci când sunt loviți la rândul lor, învață să se ignore ei înșiși, să nu aibă grijă de ei, să se abuzeze ei înșiși. 

Clienta mea, să-i spunem Cristina, și-a dat acordul pentru rezumatul poveștii ei de viață:

”Mama îmi spunea mereu că ”nu merit”, indiferent despre ce era vorba. Nu meritam să mă iubească, să-mi dea bani de cărți și caiete sau să-mi acorde atenție. Îmi spunea mereu asta cu un dezgust pe față care mă înfioară și acum când mă gândesc, deși mama e moartă de 20 de ani. Ei, ce crezi, nu am ajuns eu să fiu femeie în toată firea și să mi se pară că nu merit nimic? Încerc să-mi controlez comportamentul cu aceeași metodă pe care o folosea mama. De fiecare dată când încep câte o cură de slăbire metoda asta o folosesc. ”Dacă mănânc ceva nepermis, nu merit să dorm în pat cu soțul meu și mă culc pe canapeaua din sufragerie, pe care nu mă odihnesc deloc”. ”Dacă nu merg la sală azi, nu merit să mă uit diseară la serialul meu preferat, ci stau în întuneric”. Mă pedepsesc singură. Bineînțeles că nu funcționează. Îmi plâng de milă și mânânc toată caserola de înghețată, pentru că nu merit respect și să arăt bine.”

Controlul prin simbioză

Antonio Damasio are o teorie care mie îmi place foarte mult. Antonio Damasio, din poziția lui de neurocercetător, a preluat structura sistemului nervos central și l-a explicat și identificat din perspectiva Sinelui, această himeră pe care omul o caută de la începuturile timpurilor și până acum. El a identificat 3 niveluri diferite în teoria lui a creierului conștient, dar n-o să vă plictisesc cu detalii legate psihoneurofiziologie, ci o să le descriu pe scurt, pentru că ne ajută să definim ce se întâmplă atunci când părinții își controlează copiii dintr-o poziție simbiotică.

Damasion vorbește despre proto-sine, acele structuri ale sistemului nervos care preiau informațiile senzoriale din mediu și din interiorul corpului (cu ajutorul simțurilor proprioceptiv și vestibular, despre care am scris mai multe aici). Adică, mai pe scurt, e modul cum absorbim noi, ca oameni, informațiile din mediu. Și, de fapt, nu doar noi, ca oameni, pentru că și animalele au acest proto-sine. Structura nu e conștientă și nici influențabilă. 

Al doilea nivel al sinelui este sinele nuclear, adică ”sinele de moment”. El există în pulsiuni, în emoțiile pe care le simțim ca răspuns la experiențele noastre. Practic, e abilitatea creierului de a se concentra și de a răspunde la ceea ce trăim. 

Al treilea nivel, este sinele autobiografic, sinele care începe să existe când … ne trăim viața și acumulăm experiențe peste experiențe. El înregistrează, practic, schimbările pe care sinele nuclear le trăiește pe parcursul sinelui, le îndosariază și le stochează. Adică amintiri, de orice fel și sensul lor.

Acum că am încheiat această scurtă paranteză, să revenim la părinții care controlează dintr-o poziție simbiotică. După cum ziceam mai sus, proto-sinele nu poate fi influențat, așa că acolo controlul părinților are mai puțin impact.

Însă, orice părinte care își educă prin control copiii, va face un lucru: va încerca să modifice sinele nuclear și sinele autobiografic, ce nu se vor mai mula pe proto-sine. Indiferent dacă încearcă inconștient sau conștient, ăsta e rezultatul. Părinții îi vor transmite copilului ”e, ești furios, ce să zic?!” sau ”ba ți-e frig, îți spun eu”, definind realitatea copilului prin modul în care văd ei realitatea (un copil nu are voie să fie furios sau dacă mamei îi e frig, presupune – simbiotic – faptul că și copilului îi e frig) modificând astfel sinele nuclear după chipul și asemănarea sa. 

Părinții mai pot interveni și în procesul sinelui autobiografic, prin metode similare, redefinind experiențe trecute, punând etichete copilului, acționând cu prejudecată (”întotdeauna ai fost delăsător” intervine în sinele autobiografic, modificându-i copilului percepția asupra sa).

Prin aceste metode, în care limitele dintre sinele părintelui și cel al copilului sunt fluide sau nu există, iar părintele confundă trăirile și experiențele sale cu ale copilului, copilul pierde contactul cu propriile lui stări, cu emoțiile lui. Părinții transmit prin cuvinte sau prin comportamente și reacții mesajele ”Eu știu mai bine decât tine cine ești” sau ”Eu vreau să fii în felul ăsta și e mai bine să fii așa decât să fii așa cum ești”, transmițându-i mult mai clara așteptare : ”NU FI TU”.

Convingere de viață pe care copilul o preia și o folosește copil fiind, încercând să devină ceea ce părintele se așteaptă de la el. Pentru că, pentru a-și mulțumi părinții, copilul dezvoltă un sine fals, un sine a cărui autobiografie o scrie părintele și nu experiența lui de viață. 

Dar și ca adult, când își va căuta modele neîncetat, când va deveni temător și anxios pentru că nu știe cum e și nici cum ar trebui să fie.

Nu fi tu, dar cine să fiu? Ce model să am acum? Cum arăt eu, dacă nu sunt eu? Cum arată sinele meu autobiografic autentic? Unde sunt limitele mele, unde încep ceilalți?

Dar, despre limite am mai scris. 

Tu știi cine ești? Știi ce-ți place? Știi ce vrei? Te cunoști?