+40 723 973 016 diana@dianavijulie.ro
Timp de citire: 6 minute

Dacă o să mă apuc să opresc oameni pe stradă și o să-i întreb dacă vor să găsească echilibrul în viață, cred că foarte mulți dintre ei vor răspunde că da. Îl caută și au nevoie de el pentru a fi împăcați cu ei sau fericiți. De fapt, chiar am pus întrebarea asta în comunitatea mea de mame și răspunsurile nu au fost deloc neașteptate. Desigur, pentru fiecare dintre noi, echilibrul înseamnă altceva și fiecare dintre noi caută echilibrul într-un anume rol din viața noastră. Sau, poate îl au deja și-atunci nu-l mai caută.

Eu astăzi am decis să scriu despre echilibrul dintre ”eu-cu-mine” și ”eu-cu-ceilalți”. Câtă nevoie avem de singurătate și de conectare cu noi înșine și cât avem nevoie de intimitate și conectare cu ceilalți? Câtă din fericirea noastră depinde de noi și câtă din ea depinde de ceilalți?

Desigur, la fel cum echilibrul înseamnă ceva pentru mine și altceva pentru tine, la fel și raportul dintre ”eu-cu-mine” și ”eu-cu-ceilalți” e diferit.

Cine e responsabil pentru emoțiile mele?

Primul gând care-mi vine în minte e că eu sunt singura responsabilă pentru fericirea mea. Eu, femeie matură, autonomă și independentă, sunt responsabilă pentru a-mi aduce fericire în viață, pentru a o simți și pentru a o păstra. Sunt responsabilă pentru fericirea mea, la fel cum sunt responsabilă și pentru durerea mea și pentru furia mea, dar și pentru frica mea.

Din păcate, cultural vorbind, nu am primit mesajul acesta în copilăria noastră. Din păcate, cultural vorbind, educația noastră s-a făcut prin presiune și super-responsabilizarea copilului din noi pentru afectele părinților și nu numai.

Nu mai face asta, pentru că mă superi”, ”Nu mai face ailaltă, că uite, imediat mă ia durerea de inimă/cap/tensiunea”, ”Dă-i fetiței jucăria ta, pentru că uite cum plânge”. Toate mesajele astea pe care le-am auzit în jurul nostru și pe care le-am internalizat ne-au făcut să simțim că avem o putere de netăgăduit asupra emoțiilor celorlați. Că noi putem să-i supărăm și să-i bucurăm, că noi avem puterea să aducem bine sau rău în viața celorlalți. Și, într-o anumită măsură, nu e complet neadevărat. Însă, într-o altă măsură, e complet neadevărat.

Puterea de a crea emoții în alții

Ar fi interesant să pornim discuția de la emoții. De la ce sunt ele, cum apar și când, de ce și ce facem cu ele?

Emoțiile sunt acele trăiri ale noastre, proprii și personale, pe care le simțim din două motive. În primul rând, le simțim pentru că ele tind către un echilibru în viața noastră, către homeostazie. Practic, ele sunt un fel de senzori care ne arată în ce punct suntem pe o scală anume, unde ținta e să ajungem la echilibrul interior, la starea de bine.

Cu alte cuvinte, atunci când suntem extaziați, corpul ne transmite un mesaj care ne atrage atenția asupra emoției puternice pe care o simțim și are tendința să se întoarcă, după trăirea emoției, înapoi la homeostazie, pentru că o exuberanță permanentă ne-ar consuma toate resursele.

Atunci când suntem furioși, corpul ne transmite un alt mesaj, și anume că ceva din mediul nostru ne provoacă un disconfort (mai mic sau mai mare), pe care trebuie să-l rezolvăm ca să revenim la starea inițială. La fel se întâmplă și atunci când simțim frică, iar corpul nostru știe că suntem în pericol și se armează imediat pentru salvarea noastră și tot așa și atunci când suntem triști și-avem nevoie să ne plângem pierderea, oricât de neînsemnată ar putea ea părea pentru altcineva.

Triggerul exterior și reacția internă

După cum spuneam, suntem într-o anume situație, în noi se aprinde un beculeț (emoția), corpul se pregătește pentru rezolvarea problemei pe care o semnalează beculețul, ulterior întorcându-ne în starea inițială, de bine. Avem, deci, un trigger exterior în urma căruia apare o reacție interioară.

Însă, reacția interioară depinde și ea, la rândul ei, de mai mulți factori, nu doar de cei externi. Depinde de starea noastră fizică, de experiențele noastre de viață, de relația noastră cu noi înșine. Și-abia apoi, pe baza asta, se aprinde beculețul. O să iau un exemplu de la tata, căruia îi plăcea foarte mult electronica. Starea noastră fizică, experiențele noastre de viață și relația noastră cu noi înșine reprezintă placa verde, pe care e montat beculețul. Iar evenimentul exterior este doar un întrerupător. Întrerupătorul este apăsat, însă depinde de placă dacă beculețul se aprinde sau nu. Și-asta este explicația pentru care unii oameni ”iau foc” instant, pe când alții nu aprind imediat beculețul (sau nu la aceeași intensitate). Problema este că întrerupătoare sunt multe și sunt mulți oameni care au acces la ele. Cu o placă supraîncărcată, beculețul se poate aprinde permanent, viața individului devenind atunci apăsătoare, obositoare și greu de controlat. Soluția nu vine din izolarea întrerupătoarelor (care sunt în exteriorul meu), ci din modificarea plăcii de bază (care e în interiorul meu).

Emoțiile ca mod de comunicare

Apoi, un alt motiv pentru care simțim emoțiile este că ele sunt o metodă de comunicare mult mai rapidă (și mai puțin conștientă) decât cuvintele. Reacția corpului meu se produce aproape instantaneu atunci când simt că sunt într-un pericol, și voi transmite reacția asta (prin mimică și postură corporală) tuturor celor din jurul meu, astfel că, înainte să pot spune eu ceva despre pericolul care ne paște, îl intuiesc și ceilalți și corpurile lor se pregătesc pentru salvare.

Acum, pornind de la aceste argumente, haideți să ne întoarcem în timp și să analizăm, în retrospecție, afirmația pe care poate că am auzit-o în copilărie de la părinți, bunici, profesori sau alte figuri parentale ”Dacă o să faci asta, o să mă întristezi”. Câtă putere și responsabilitate primiserăm noi, mici copii, să putem accesa placa de bază a adulților din viața noastră? Noi, oameni mici, aveam puterea de a face pe cineva fericit sau trist, furios sau supărat. Cum s-o folosim? Ce să facem cu ea? Cu toată puterea asta cu care eram învestiți. Și încercam s-o folosim, doar că rezultatele nu erau mereu previzibile. Câteodată reușeam să schimbăm emoția adulților din viața noastră și câteodată nu reușeam. Iar în tot procesul acesta, căutam să ne agățăm de orice ne poate oferi stabilitate și predictibilitate. Pentru că, să fim sinceri, atunci când reușeam să o facem, nu o făceam pentru că accesam placa de bază. Nu poate altcineva să-mi schimbe mie starea fizică, experiențele de viață sau relația cu mine însămi. Ce reușeam să facem era să evităm să mai apăsăm (câteodată) întrerupătorul, iar, cu alte ocazii, chiar dacă îl apăsam, placa de bază nu reacționa (dar asta nu datorită nouă).

Ei bine, cam așa am învățat (vorbesc tot din perspectivă culturală) despre cât de puternici suntem noi asupra emoțiilor altora și despre cât de imprevizibile sunt emoțiile. Și unii dintre noi s-au temut de puterea asta. Iar alții au folosit-o în favoarea lor. Ce n-am reușit niciodată să facem a fost să intrăm în relații autentice cu cei din jur atunci când noi ”îi făceam” să se simtă așa sau pe dincolo. Pentru că nu eram în contact cu interiorul celuilalt, ci cu întrerupătorul lui. Și nu eram în contact nici cu noi înșine, ci cu o imagine a noastră de supererou, care nu există, de fapt.

Ei, acum că am terminat argumentația în favoarea ideii ”eu sunt singura responsabilă pentru emoțiile mele”, urmează să vin și cu contra-argumente. Pentru că atitudinea de eu sunt responsabilă și eu fac totul singură nu e chiar benefică în relațiile cu ceilalți. Și, mai țineți minte, voiam să povestesc astăzi despre echilibru.

Emoțiile noastre în relație cu ceilalți

Responsabilitatea emoțiilor noastre e a noastră, însă putem face asta în relație cu ceilalți și nu singuri. Despre asta e vorba atunci când suntem autonomi.

Mai țineți minte că spuneam că emoțiile sunt un limbaj de comunicare, da? Un alt motiv pentru care ceilalți percep clar emoțiile noastre, pe lângă cel de avertizare, e și cererea de ajutor și susținere pe care le transmitem împreună cu emoțiile. Suntem ființe sociale și nu am supraviețui în singurătate, după cum vă mai spuneam. Și pentru a putea trăi cu mai multă ușurință emoții grele, avem nevoie de cei din jur. Avem nevoie să le trăim în relațiile noastre de prietenie și de iubire, avem nevoie să le trăim în grupuri de suport, avem nevoie să le trăim alături de un terapeut. Studiile au arătat că nivelul de hormon al stresului scade simțitor atunci când o persoană nu mai plânge în singurătate, ci într-un spațiu de siguranță, conținută de alți oameni. Nevoia de bază atunci când simțim frică, este să ne protejăm și să fim protejați. Nevoia de bază atunci când simțim tristețe, e să fim conținuți, înțeleși și acceptați în tristețea și doliul nostru. Nevoia de bază atunci când suntem furioși este să fim văzuți și auziți, în relație cu ceilalți.

Toate emoțiile noastre, care se trezesc în noi și pentru care noi suntem responsabili, apar ca să fie trăite în relație cu ceilalți. Ceilalți nu sunt responsabili să ne facă fericiți, nu ne pot înlocui placa de bază, dar sunt acolo pentru a ne ajuta să ținem în mână un letcon greu cu care să lipim un nou circuit, sunt acolo să ne facă lumină și sunt acolo să aibă încredere că vom reuși, atunci când nouă ne e greu să credem asta.

Da. Fericirea mea e responsabilitatea mea. Și mă bucur să o împărtășesc cu ceilalți. Iar în tristețea mea vreau un umăr cald pe care să plâng atât cât am nevoie. Viața pare mai puțin periculoasă atunci când suntem ”cu celălalt”.

Dacă te pot ajuta, programează o ședință de consiliere 

Cele 10 comportamente toxice distructive pentru relația de cuplu

Cele 10 comportamente toxice distructive pentru relația de cuplu

Timp de citire: 7 minute Există, însă, câteva comportamente care sunt toxice pentru relații. Studiile au arătat că atunci când partenerii le folosesc (și ajung să o facă din ce în ce mai des), relația e sortită eșecului și ajunge la despărțire. Adică, ele sunt niște semnale de alarmă și devin niște predictori concreți și clari pentru despărțire. Mai concreți și mai clari decât infidelitatea, de exemplu. 

Depresia de sărbători – De unde vine suferința și ce facem cu ea?

Depresia de sărbători – De unde vine suferința și ce facem cu ea?

Timp de citire: 5 minute Se spune că sărbătorile, în special Crăciunul, sunt niște momente de bucurie. Le petrecem împreună cu familia, lângă bradul frumos împodobit, dăm și primim cadouri, mâncăm cozonac, ne ținem în brațe și ne sărutăm sub vâsc. Cu toate astea, pentru mulți oameni sărbătorile de iarnă sunt departe de a fi un prilej pentru bucurie, ci, mai degrabă, pentru suferință.

Oprește-te. Odihnește-te. Hrănește-te. Iubește-te.

Oprește-te. Odihnește-te. Hrănește-te. Iubește-te.

Timp de citire: 6 minute Cam așa funcționează creierul și corpul nostru. Experiența noastră de viață nu se acumulează în zonele raționale din creier, ci în cele mai puțin accesibile nouă. De acolo, creierul nostru ia decizii în conformitate cu ce are el nevoie pentru a ne ține în siguranță.

Shares