”Cât de mult merită relațiile munca pe care trebuie să o depui ca să meargă?”
… mă provoacă acum câteva seri o prietenă. ”Până la urmă, ce e iubirea, de fapt?” continuă ea? Mă înflăcărez imediat. Îmi place discuția și îmi place s-o port cu ea. Îmi plac întrebările și îmi place nesiguranța, tocmai pentru că doar cred că știu răspunsurile și pentru că astfel discuția se transformă într-o bună ocazie să-mi clarific și eu ce cred și ce simt.
Una din întrebările la care n-am știut niciodată să răspund a fost (și este) ”de ce mă iubești?”. În clasa a noua, la prima mea ”relație serioasă”, atunci când s-a pus problema să ne întrebăm unul pe celălalt de ce ne iubim, am amuțit. Am amuțit mult timp, pentru că mi-a luat destul de multă vreme să caut motive și să tot caut motive până când am ajuns la concluzia că ”nu știu” nu e un răspuns rușinos, nu e ca atunci când te scoate profesorul la tablă să-i înșiri munții dintr-un lanț muntos, iar tu nu mai ții minte, ci că ”nu știu” e răspunsul meu adecvat la întrebare. Nu știu de ce te iubesc. Nu te iubesc nici pentru că ești bogat, nici pentru că ești înalt, nici pentru că ești tuns scurt, nici pentru că porți niște adidași care mie îmi plac, nici pentru că știi să folosești cratima atunci când scrii, nici pentru că discuțiile noastre sunt foarte interesante.
Și-atunci? Și-atunci n-are dreptate prietena mea să mă întrebe ce-i aia iubirea? Că, dacă oricum nu știu ce e iubirea, mai merită să muncesc la ea? Și cât merită să muncesc la ea? Câtă energie să investesc? Sau, oare dacă investesc energie și muncă, poate nu-i relația potrivită? Lucrurile ar trebui să curgă de la sine? Și care e momentul în care nu mai e bine pentru mine să muncesc la relație? Când dau mai mult decât primesc?
Pentru mine întrebările astea (și mai ales răspunsurile la ele) au venit natural. Prima mea relație serioasă, cu iubitul meu din liceu a durat aproape 5 ani. 5 ani în care am crescut împreună, doi copii care începeau să se cunoască pe sine și pe ceilalți. Îl chema Dan și era colegul meu de clasă. Ulterior de bancă și apoi de viață, pentru că, în cea mai mare parte a timpului, eram de nedespărțit. Așa cum sunt, adesea ”cuplurile serioase” la 15 ani. Doar că la un moment dat, obosiți să tot lucrăm la noi împreună și separat, am ajuns să lucrăm mai mult separat. Am ajuns să vedem peste umărul celuilalt o altă lume. Pentru care fuseserăm orbi până atunci. Fără să mai muncim la relație, ea a început să se desfacă. Am început să ne pierdem unul de celălalt și să creștem diferit. Până când, într-o noapte, am ajuns amândoi la capătul de drum. Ne-am luat la revedere îmbrățișați, plângându-ne unul pe umărul celuilalt. Viețile noastre urmau să se despartă și fiecare dintre noi să plece pe alt drum, mult mai maturi decât fuseserăm în urmă cu 5 ani. A fost cea mai candidă despărțire pe care am trăit-o. Conștientă. Plină de acceptare. De compasiune. De tot felul de termeni care îmi erau necunoscuți pe vremea aia, dar pe care îi pot pune acum în locurile goale de atunci.
Cu alte cuvinte, prima mea relație mi-a dat lecția dezvoltării relaționale. O relație la care nu mai muncești, se transformă. Trăiește o vreme din rămășițe, până când ajunge să-și dea ultima suflare și dispare ușor, ca o ceață alburie lăsată în urmă de o mașină grăbită.
Alegerea partenerului o fac mecanismele tale de apărare, nu noi
Pentru mine, iubirea nu e o emoție, ci o alegere. E adevărat, de cine te îndrăgostești nu alegi conștient. Suma experiențelor tale de viață, în special în copilăria mică, stilul de atașament pe care l-ai dezvoltat, povestea vieții tale, proiecțiile, identificările, traumele tale mai mici sau mai mari, toate participă la ”îndrăgosteală”. Unele dintre ele vor să se vindece, altele dintre ele caută siguranța și modelul cunoscut de acasă, și toate astea duc la fluturașii din stomac. Sună frumos să ai fluturași în stomac atunci când iubești, nu? Sună mult mai bine decât să spui că nu fluturașii din stomac îți aleg partenerul, ci mecanismele de apărare pe care le-ai dezvoltat în decursul vieții.
Dar, mai departe de asta, iubirea devine o alegere. O alegere conștientă. Iar iubirea pe care o simți apoi e un cumul de emoții care vine din lucrul, din munca, din efortul depus pentru a crește și susține relația de cuplu.
O relație de cuplu ”sănătoasă” e o relație de cuplu muncită
O relație de cuplu sănătoasă, e compusă din doi parteneri echilibrați, însă… doi parteneri diferiți. Doi parteneri cu experiențe diferite de viață, doi parteneri cu așteptări diferite, cu dorințe diferite, cu nevoi diferite. Doi parteneri care se întâlnesc în puncte comune pe alocuri. Doi parteneri ca două bucăți de plastilină amestecate, dar nu de tot. O bucată galbenă și o bucată albastră, care nu sunt transformate în verde peste tot, ci păstrează multe zone albastre și galbene. O relație de cuplu sănătoasă e cea în care partenerii funcționează autonom și pot depinde unul de celălalt în relație. Doi parteneri care se pot îngriji unul de celălalt, neuitând să se îngrijească de sine, în același timp.
Iar pentru ca toate aceste diferențe să se înglobeze cumva într-o formă în care cei doi să existe împreună și separat, e nevoie de muncă și efort. De investiție în relație. De trăit conștient propriile emoții, gânduri și acțiuni.
Relațiile pot funcționa și fără eforturi. Pot merge înainte din inerție și din respect, din politețe. Însă astfel de relații nu ne provoacă nici să ne cunoaștem pe noi înșine, și nici să-l cunoaștem pe cel de lângă noi. Nu ne cresc. Relații în care emoțiile sunt bine ținute sub cheie, pentru că ne e teamă de ele, relații în care zona de confort e cel mai de preț lucru pe care îl avem. Relații de iubire goală de pasiune.
Conflictul ne crește
Efortul și munca depuse în relație nu-s nici ele roz mereu. Și nu-i vorba (doar) de planificare, prioritizare, compasiune, empatie. Câteodată efortul și munca înseamnă conflict. Înseamnă ceartă. Ce face o relație nu doar să funcționeze în ciuda acestor conflicte, ci să crească datorită lor, e dacă cei doi parteneri știu să se certe sau nu.
O să râdeți. Cum să nu știi să te cerți? Oho, problema e că știu prea bine, și de-asta avem conflicte mereu. Așa e. Însă, sunt conflicte care, atunci când se tot repetă, vă țin pe loc. Ce înseamnă să știi să te cerți? Cum s-o faci ca să crești relația? Ca să te crești pe tine?
E simplu. Înseamnă să-ți dai voie să te arăți vulnerabil în fața celuilalt, în timp ce îi oferi și lui spațiul sigur să și-o arate pe-a lui. Din furia exprimată cu vulnerabilitate (și nu cu atac), se naște multă intimitate. Din furia care vorbește despre mine și cum mă simt eu, din furia care îmi oferă energia să mă deschid, din furia care nu arată cu degetul, nu-l învinovățește pe celălalt, ci doar mă observă pe mine, se nasc cele mai bune ocazii ca eu să cresc. Și ca partenerul meu să crească. Și ca relația noastră să crească. Și de-asta sexul de împăcare e atât de dulce și de împlinitor. Pentru că energia conflictului a generat intimitate. Și cel mai bun sex pe care o să-l guști vreodată, e exact sexul în care există energie (libido) și intimitate.
Dar când celălalt nu-mi împărtășește intimitatea și vulnerabilitatea?
Ce facem atunci? Când simțim că singurul care ține de relație suntem noi, când partenerul nu oferă spațiul de siguranță pentru desfășurarea intimității, atunci când vulnerabilitatea noastră autentică e primită ca slăbiciune, atunci efortul depus în relație nu merită. Atunci e momentul să spui ”Stop, eu nu mai fac nimic, până când nu văd reciprocitatea”. Pentru că o relație nu poate funcționa niciodată atunci când doar unul din parteneri investește în ea.
69% din conflictele din cuplu sunt nerezolvabile (conform The Gottman Institute). Cheia e cum ne susțin ele să creștem?
Dacă te pot ajuta, programează o ședință de consiliere
