atașament… și cum influențează ele relația dintre copil și părinte

Cât de important este felul în care părintele alege să își crească bebelușul sau copilul? Suntem tentați să credem că nu e atât de important sau că dacă are vreo importanță, ea se leagă de momentul prezent. Plânge – se oprește. Se supără – îi trece.

”Lasă, că nici mama nu mă băga atât în seamă și uite că n-am mai murit” – e o replică pe care o auzim adesea. Este adevărat, nimeni nu a murit din asta, dar dacă ne luăm puțin timp pentru a analiza unde ne-a adus un astfel de comportament din partea părinților noștri, s-ar putea să aflăm lucruri cel puțin interesante.

În primul rând, este esențial ca atunci când ne creștem copiii să putem face diferența dintre nevoi și dorințe. Nevoile sunt cerințele acelea pe care nu trebuie și nu le putem refuza copilului. Copilul poate avea o nevoie de somn, de foame sau de contact fizic, printre altele.

Cu cât copiii sunt mai mici, cu atât nevoile lor sunt mai multe (un nou născut nu va avea dorințe. Orice plâns al său este provocat de o nevoie. Inclusiv aceea de a fi în contact direct cu mama sau alt adult din viața sa). Pe măsură ce cresc, unele dintre nevoile inițiale se transformă în dorințe (nevoia unui bebeluș de a fi plimbat doar în brațe se transformă în dorința unui copil de 5 ani de a fi plimbat doar în brațe), iar părintele poate decide acum ce dorințe îi poate îndeplini copilului.

În funcție de modul în care părintele a răspuns bebelușului și copilului mic la nevoile acestuia, copilul își va modela percepția asupra sa și asupra lumii din jurul său prin intermediul stilului de atașament format și al modelului intern de lucru care derivă din acesta, pentru că relația cu părintele este promotorul pentru orice relație ulterioară a copilului cu el însuși, cu cei din jur și cu părintele. Este ca un tipar trasat pe hârtie de calc, pe care îl va aplica ulterior, în viața sa, pe toate interacțiunile și relațiile pe care le va avea.

Modelul intern de lucru se formează în funcție de interacțiunea dintre copil și părinte în copilăria mică. Modelul intern de lucru este un set de așteptări și credințe despre sine, alții și relația dintre sine și alții și oferă indicii despre următoarele aspecte:

  • care este comportamentul meu și al celor din jurul meu?
  • sunt eu demn de a fi iubit/respectat de către cei din jurul meu și de către mine însumi?
  • sunt ceilalți disponibili să mă ajute/protejeze?

Răspunsurile la toate aceste întrebări le găsim în stilul de atașament pe care l-am format.

Din fericire, orice model intern de lucru am identifica la noi, trebuie să reținem că el este în continuă schimbare și modelare, foarte receptiv la toate interacțiunile noastre interpersonale. Cu alte cuvinte, niciodată nu este prea târziu pentru a ne schimba viața în bine.

Stilul de atasament de tip sigur

Acesta este stilul de atașament către care tindem toți. El apare în situația în care părinții îi răspund copilului prompt la nevoile sale. Din această interacțiune bebelușul/copilul înțelege că este în siguranță, că cei ce sunt responsabili pentru el îl pot îngriji și proteja, prinde încredere în mediul său și în sine. Copilul va deveni un adult care va oferi același tip de tratament celor din jurul său. Modelul pe care îl preia este acela de a răspunde la nevoile celor din jur. Iar pentru că în copilărie a experimentat încrederea necondiționată, va avea o percepție pozitivă asupra mediului, asupra sa și asupra celor din jurul său.

Studiile arată că există o corelație pozitivă între atașamentul de tip sigur și inteligența emoțională interpersonală. Asta ne spune că în cele mai multe cazuri, o persoană cu un astfel de stil de atașament va avea și cultiva relații constructive cu cei din jurul său, relații din care își va hrăni starea de bine și încrederea în sine.

Relația dintre copil și părinte va fi și va rămâne mereu una bazată pe iubire, încredere și respect reciproc.

Stilul de atasament de tip evitant

Părinții care sunt indisponibili emoțional față de copiii lor vor încuraja un astfel de stil de atașament de tip evitant în copiii lor. Acești părinți refuză să răspundă la nevoile copiilor, adesea motivând nevoia acestora de independență. Doresc să își învețe bebelușul proaspăt adus din maternitate să adoarmă singur, hrănesc bebelușul la ore fixe, ignorând nevoia de foame care poate apărea și în alte momente, se sustrag de la contactul fizic invocând motivul independenței copilului.

Copilul învață din interacțiunea cu acești părinți că mediul este ostil. Le lipsește încrederea în părinți, în cei din jur și în ei înșiși. Nu vor cultiva relații de succes pentru că se vor teme mereu de abandon și respingere.

În relația cu proprii părinți, copiii crescuți astfel vor perpetua modelul, fiind la rândul lor reci și distanți față de părinți, vizitându-i și telefonându-le adesea doar din motive legate de moralitate. Nu împărtășesc o relație bazată pe încredere, de multe ori nici bazată pe iubire.

Stilul de atasament de tip ambivalent

Stilul acesta de atașament se formează atunci când părinții răspund inconsecvent la nevoile copilului. În anumite momente ei vor răspunde prompt copilului pentru ca imediat apoi să ignore nevoile acestuia. Din o astfel de relație va crește un viitor adult nesigur pe el, un adult ce nu va ști niciodată la ce să se aștepte de la cei din jur. Drept urmare, va fi circumspect și retras, dar în același timp acaparator și dependent.

Fraza de căpătâi a unui astfel de adult va fi ”Îmi doresc să ne apropiem unul de celălalt, dar mă retrag pentru că mă tem de reacția ta”.

Față de părinții săi, adultul cu un astfel de stil de atașament, va arăta aceeași ambivalență și inconsecvență, confuzându-l astfel la rândul său pe părinte. Metaforic vorbind, el va fi copilul care îi va duce părintelui o cană de apă pe patul de moarte, dar o va lăsa pe o comodă departe de pat și va pleca rapid, fiind chemat de urgență în altă parte.

Stilul de atasament de tip dezorganizat

Un astfel de tip de atașament se va dezvolta în urma abuzurilor din partea părinților la care a fost supus copilul.  Copilul este confuz. Într-un fel, instinctele îl îndeamnă să fugă la părinte pentru a fi protejat, dar realitatea îi arată că exact acesta îi provoacă durerea. În această situație intervin mecanismele de apărare ale creierului. Cel mai frecvent putem identifica disocierea, copilul încercând astfel să se detașeze de situația conflictuală în care se găsește.

La fel va fi și interacțiunea dintre viitorul adult și părintele său, cu excepția cazurilor în care acesta va reuși să dispară total din viața părinților.

————————————-

Tu ce fel de relație vrei să ai cu copilul tău?

Related posts:

Comments

comments